What really is a pension crisis? A theoretical argument on the link between ageing, productivity, and retirement

0514CurtisPensions-1170x1170

Today, I got to read the latest policy recommendation from CEU Center for Policy Studies, written by Dragos Adascalitei and Stefan Domokos. They start from a paper by the World Bank from 1994, Averting the Old Age Crisis, and build their argument after reviewing the infamous policy recommendations from WB: reduce the rate of contributions and shift the burden of social security taxes towards employees, privatization as a method of nudging for joining the official economy, neglecting all together the exacerbation of social inequalities. They give examples from Bulgaria that the WB policies failed to get the expected results. And they continue: the real problems will begin when the baby-boomers will start retiring, and the PAYG systems will become more and more expensive, creating more debt and higher levels of taxation.

The root of the public pension system lies, in the opinion of the authors, in whether productivity increases could cover pension outlays. And when having in mind that productivity and wages are in a troubled relationship with Foreign Direct Investments (FDIs), then one could only imagine which of the countries in the region would save its ass from bankruptcy.

Cum este viata si cum sa traiesti ?

Când eşti plod, la ora la care te-ai trezit începe primul plâns. Până la 12, deja ţi-a bufnit capul de câteva ori. Apogeul vine atunci când trebuie să mergi la culcare. Mărturisesc aceste rânduri chiar din postura unui observator participativ: vecinii mei unguri au doi copii mici, rasfăţaţi, care nu au mers încă la şcoală.

La 25 de ani, mulţi se plâng că sunt nefericiţi. Te doare capul, inima, ori în gât. Eşti răcit sau ai o boală incurabilă. Te-a părăsit. Eşti nefericit din cauzele astea ori din altele. Însă, la 25 de ani eşti perfect sănătos şi nu prea te părăseşte nimeni. Anxietatea şi nevroza la vârsta asta provin din unele lipsuri. Eşti nefericit, dar nu mai plângi cum făceai când erai copil. Te duci la lucru şi îţi găseşti ocupaţie.

Vine 45 de ani şi teoretic le ai pe toate. Ai un cămin, partenerul te iubeşte cum vrei, ai strâns ceva bani. Ai o poziţie, eşti cineva, nu mai ai nevoi. Totuşi, ai vrea mai mult. Lăcomia te macină, egoismul nu te lasă să dormi. Eşti egoist, asta îl face pe cel de lângă tine egoist, pentru că egoismul este infecţios. Din ce în ce mai multe femei nu mai fac copii, din ce în ce mai mulţi bărbaţi o iau razna la vârsta asta. Jumătate din căsătorii se destramă.

Ajungi la 65 de ani. Ţi-a cam trecut viaţa publică, dar totuşi te încăpăţânezi să accepti că ai îmbatrânit, mai ai încă termeni de comparaţie în jur care îţi dau speranţă. Reflectezi la ce ai realizat, ţi se pare că se putea mai rău. Mulţi prieteni ţi-au şi murit între timp. Dacă te menţii sănătos, chiar ai şanse să descoperi adevărata fericire la vârsta asta, eudaimonia lui Aristotel. Viaţa te-a dus în multe locuri şi te-a facut să cunoşti mulţi oameni. Niciodată nu ai lins unde ai scuipat, în materie de oameni. Ai adunat amintiri, plăceri. Te-ai bucurat alături de cei dragi şi ai ajutat ca lumea să fie un loc mai bun. Această agregare a plăcerilor, multe din ele uitate, trăite de-a lungul viaţii, este doar o modalitate de a vedea lucrurile. De fapt, nici măcar nu contează câte petreceri, nunţi, iubite în tinereţe, chiar căsătorii sau copii ai avut. Contează percepţia ta asupra vieţii la această vârstă. De aia este bine şi sănătos ca bărbaţii să aibe strânsă o avere frumuşică până la 65, iar femeile să aibe o stabilitate emoţională care nu lase loc de interpretări.

Cum să-ţi trăieşti viaţa? Voi reveni cu un articol în curând, dacă îmi scrieţi.